Sfântul Nicodim, în "Războiul nevăzut", atinge un subiect pe care mulți creștini îl trăiesc, dar puțini îl înțeleg: starea de uscăciune la rugăciune, când nu simțim nimic, când rugăciunea pare goală, când căldura și dulceața duhovnicească de altădată au dispărut cu totul. Reacția firească este tulburarea, întristarea, sentimentul că ceva a mers greșit. Sfântul Nicodim spune că tocmai această reacție este greșeala și nu starea în sine.
Această uscăciune nu vine la oricine. Nu îi lovește pe cei nepăsători față de viața duhovnicească, nici pe cei care trăiesc superficial în credință. Ea vine tocmai celor care au slujit lui Dumnezeu o vreme, au simțit deja în inimă căldură și dulceață duhovnicească și s-au hotărât să I se dăruiască cu totul. Faptul că o trăiești este deja un semn că ești pe drumul cel bun - nu o dovadă că ai ieșit de pe el.
De ce o îngăduie Dumnezeu? Pentru că omul, din pricina firii sale pervertite, este înclinat spre mândrie, spre o părere bună despre sine, spre a se crede cineva. Iar această apreciere de sine este atât de primejdioasă pentru creșterea duhovnicească, că numai apropierea de ea este îndeajuns să-l împiedice să ajungă la adevărata desăvârșire. Uscăciunea este leacul. Este calea prin care Dumnezeu, cu o iubire pe care noi o citim greșit ca indiferență, ne aduce la cunoașterea adevărată de sine, la smerenia pe care nicio desfătare duhovnicească nu o poate produce singură.
Diavolul însă lucrează activ să transforme această stare într-o cursă. Îl face pe om să ajungă la rugăciune fără curaj și iubire, cu frică și tulburare. Îi șoptește că atâtea nevoințe nu au rost, că totul este zadarnic, că Dumnezeu l-a uitat și l-a părăsit. Și astfel omul face greșeala fundamentală: pune ceea ce vine de la Dumnezeu pe seama diavolului sau a propriilor păcate. Ia semnele iubirii lui Dumnezeu drept semne de ură. Ia binefacerile și darurile Lui drept lovituri ale unei inimi mâniate. Și ajunge să creadă că tot ce face este pierdut și fără răsplată.
Roadele acestei stări, dacă este primită cu smerenie și răbdare, sunt precise și mari. Sufletul dobândește frică sănătoasă față de sine, ură față de propriile aplecări rele și smerenia adâncă pe care Dumnezeu o așteaptă de la noi. Dobândește o iubire față de Dumnezeu mai plină de ardoare decât în perioadele de desfătare duhovnicească, o luare-aminte la gânduri mult mai ascuțită și o capacitate mai mare de a mistui ispitele fără a se vătăma. Toate mâhnirile și chinurile îndurate în această stare nu sunt nimic altceva decât un loc de curățire în care Dumnezeu primește sufletul - și cu cât mai mari sunt chinurile, cu atât mai slăvită va fi cununa.
Răspunsul corect în fața uscăciunii este deci să continui. Sufletul, chiar încercat de secetă duhovnicească și de lipsa putinței de a simți evlavia, poate săvârși necontenit nenumărate fapte bune, arătând credință neprefăcută și răbdare în împlinirea binelui după putință. Nu sentimentul evlaviei face rugăciunea valoroasă - ci stăruința, smerenia și predarea voii tale lui Dumnezeu chiar și atunci când nu simți nimic.
Concret: când te afli în uscăciune, smerește-te înaintea lui Dumnezeu, recunoaște că ești cel mai nevrednic rob al Lui, mulțumește-I că îți trimite această încercare și continuă-ți nevoințele obișnuite fără a le schimba și fără a pierde vremea întrebându-te dacă rugăciunea ta a valorat ceva. Nu te întrista, nu dezerta, nu căuta cu de-a sila revenirea stării de desfătare - aceasta nu ține de tine, ci de Dumnezeu, și El o va da la vremea pe care o știe.
Iar dacă înțelegi cu adevărat că indiferent de unde vine această tulburare sau uscăciune - fie de la diavol, fie din pricina propriilor păcate, fie din orice altă pricină - în toate Dumnezeu este Cel Care o îngăduie spre folosul tău, atunci nu mai este cu putință să te tulburi și să-ți pierzi pacea inimii din pricina ei. În loc să te întristezi, Îi vei aduce mulțumire, plin de bucurie lăuntrică, știind că primești totul din mâna Tatălui Ceresc - singura mână din care putea veni acest pahar amar, dat ție spre binele tău.