Sfântul Nicodim descrie pacea inimii pe larg — ce este, cum se dobândește, ce o tulbură, cum se păstrează în fața ispitelor, a greșelilor și a neputințelor noastre.
El spune un lucru simplu și fundamental: inima a fost zidită de Dumnezeu spre a fi locuită de El. Iar fiindcă Dumnezeu este pacea care covârșește orice minte, inima trebuie să fie împăcată și netulburată ca să-L poată primi. Pacea nu este un lux duhovnicesc - este condiția de bază a întregii vieți creștine.
De ce este atât de importantă? Pentru că sufletul împăcat face orice lucru cu ușurință, nenumărate fapte, pe toate bine, și se ridică fără pregetare întru întâmpinarea a tot ce este potrivnic. Tulburat și neliniștit, săvârșește puține fapte, pe multe nedeplin, obosind repede și consumându-se într-un martiriu nerodnic. Cu alte cuvinte, fără pace lăuntrică, toate nevoințele - rugăciunea, postul, fapta bună - devin poveri fără rod. Nimeni nu va dobândi vreodată o virtute adevărată dacă nevoințele nu sunt însuflețite de virtuțile lăuntrice, iar pacea este cea mai de temelie dintre ele.
Această pace nu se dobândește dintr-o dată. Se zidește treptat, ca o cetate, și nu prin efortul nostru singur, ci prin harul lui Dumnezeu care o înalță în sufletul care se nevoiește. Sfântul Nicodim spune clar că Dumnezeu este Cel Care zidește această cetate - truda noastră fără El este zadarnică, după cum și psalmistul grăiește: „De n-ar zidi Domnul casa, în zadar s-ar osteni cei ce o zidesc."(Ps.126, 1)
Temelia ei este smerenia. Smerenia, pacea și blândețea inimii sunt atât de legate între ele, că acolo unde este una se află și celelalte. De aceea, cel care vrea pacea inimii trebuie să intre în ea pe ușa smereniei, că altă cale nu există. Concret, aceasta înseamnă să îmbrățișezi mâhnirile și potrivniciile ca pe niște surori dragi, să fugi de orice cinstire și onoare, să te bucuri când ești disprețuit, și să-ți statorniceștti în inimă gândul că singurul tău adăpost este Dumnezeu, iar toate celelalte lucruri sunt pentru tine tot atâția țepi care, dacă pătrund în inimă, o rănesc de moarte.
A doua temelie este golirea de voia proprie. Dumnezeu dorește sufletul singur, lipsit de pofte, dorințe și, mai ales, de însăși voia sa. De aceea, adevărata libertate a inimii constă în a nu te lega nici cu mintea, nici cu voința de niciun lucru. Sufletul astfel desprins de toate și dat cu totul lui Dumnezeu vede minunile pe care El le lucrează în el.
Câteva căi practice ajută la dobândirea și păstrarea ei: rânduiala în cele cinci simțuri - să nu privești, să vorbești sau să te miști agitat, ci cu pace și bună rânduială, pentru că omul lăuntric se plăsmuiește odată cu cel din afară; conștiința nepătată față de Dumnezeu, față de sine, față de aproapele și față de lucruri; iubirea față de toți; și îndurarea ocărilor fără tulburare.
Pacea se pierde cel mai ușor prin trei lucruri: prin mândrie - când îți atribui ție un oarece merit în faptele bune, trecând cu vederea harul lui Dumnezeu; prin zelul fără discernământ față de aproapele - când te consumi în a-i salva pe ceilalți până la pierderea propriei liniști interioare; și prin tulburarea după greșeală - când, în loc să te ridici imediat, rămâi blocat în analiza neputinței tale.
Regula pentru redobândire este simplă: de fiecare dată când te tulburi, întoarce-te numaidecât spre isihie. Nu cerceta cât ai zăbovit în starea aceea, nu te întreba dacă ai fost iertat, nu pierde vremea în analize - smerește-te, recunoaște-ți neputința și întoarce-te plin de iubire spre Dumnezeu. Și fă aceasta nu o singură dată, ci de o sută de ori, ba chiar în fiecare clipă, prima și ultima dată cu același curaj și aceeași împăcare.