Sfântul Teofan Zăvorâtul menționează că pe pământ există două împărății, sub înrâurirea cărora se află toți oamenii, și fie înclinăm spre una, fie spre cealaltă, fie stăm nehotărâți între ele.
Împărăția lui Hristos este Biserica ce se mântuiește în Domnul, care este obiectul binecuvântărilor lui Dumnezeu și scopul spre care tind toți cei ce își înțeleg cu adevărat menirea. Ea există pe pământ ca împărăție harică.
În Împărăția lui Hristos se știe limpede cine este Împăratul: Sfânta Treime Tatăl, Fiul și Sfântul Duh - Cel ce a făcut lumea și poartă grijă de toți și de toate, Cel ce a întocmit mântuirea noastră în Domnul Iisus Hristos. El a pus cu stăpânire asupra tuturor următorilor Săi poruncile Sale pentru propriul lor bine; de toți Se milostivește și Se îngrijește, tuturor le ajută și pe toți îi încredințează cu nestrămutatul Său cuvânt: „lucrează după voia Mea și in via Mea; Eu văd totul și îți voi răsplăti pentru tot!.” Și cei care se ostenesc în Împărăția lui Hristos știu limpede pentru cine lucrează, iar asta le dă tărie lăuntrică și răbdare în osteneli. „Pătimesc, ci nu mă rușinez, căci știu Cui am crezut, și încredințat sunt că puternic este a păzi lucrul cel încredințat mie în ziua aceea (2 Tim. 1, 12).”
Hristos a spus limpede ce înseamnă a intra în Împărăția Sa: să te lepezi de tine însuți, să fii sărac cu duhul, blând, pașnic, curat cu inima, răbdător, să iubești dreptatea, să rămâi în evlavie ziua și noaptea, să dorești și să faci binele aproapelui, și să împlinești toate poruncile fără să te cruți. Toate aceste trăsături sunt limpezi, adevărate și nestrămutate, pecetluite pentru totdeauna: cum e scris, așa rămân până la sfârșitul veacului. Cine intră în ea știe ce are de făcut, nu așteaptă schimbări în legile Bisericii, și merge cu nădejde bună, având deplină încredințare că va ajunge la ceea ce caută.
Cei ce slujesc lui Dumnezeu gustă încă de aici, din ostenelile lor, roadele acestor făgăduințe - răbdare, blândețe, dreptate, iubire de pace, milă, curăție și toate celelalte virtuți, a căror obârșie e în harul lui Dumnezeu. Aceste începături ale harului sunt chezășia moștenirii viitoare, așteptată fără urmă de îndoială și le primește oricine slujește fără fățărnicie Domnului.
În împărăția stăpânitorului acestui veac, lucrurile stau cu totul altfel. Nimeni nu știe cu adevărat cine e împăratul ei. Dacă cel mai disperat iubitor al acestei lumi ar afla că împăratul lui este satana, ar năzui cu groază să iasă din tărâmul lui, dar vrăjmașul și-a ascuns chipul de fiii acestui veac, și iubitorii lumii sunt robi fără să știe cui. Regulile ei funcționează, oamenii se supun lor, dar nimeni nu poate arăta sau numi cine le-a poruncit.
Duhul iubitorilor acestei lumi este duhul egoismului, al trufiei, al interesului, al plăcerii și al senzualității. Legile și regulile ei - despre îmbrăcăminte, vorbire, relații - sunt șubrede și schimbătoare, curg ca apa: azi sunt într-un fel, mâine în altul, fără nimic statornic.
Lumea făgăduiește totul și nu dă nimic. Momește cu tot felul de nădejdi, dar în clipa în care crezi că ai primit, îți smulge din mâini ceea ce păreai să fi primit deja. Toți aleargă după ceva promițător, dar nimeni nu capătă nimic cu adevărat.
Cei ce slujesc lumii sunt, în ochii oamenilor, de vază, străluciți, uneori atotputernici, dar pe dinăuntru sunt roși de întristare și de griji arzătoare, fără nicio clipă de tihnă aici, și trec dincolo într-o veșnicie tot nefericită. Cei ce slujesc lui Dumnezeu, dimpotrivă, nu sunt de vază în lume, adesea sunt disprețuiți și prigoniți, dar se maturizează neîncetat în cele duhovnicești și vor străluci ca soarele în cealaltă viață, primind fericirea care li se cuvine.
(Sursa – Sfântul Teofan Zăvorâtul, Răspunsuri la întrebări ale intelectualilor, vol. 2, Editura Sophia, București, 2007)