Sfântul Nicodim dă câteva reguli practice clare pentru etapa în care omul vrea să dobândească virtuțile.
Nu urma un program fix de virtute diferită pentru fiecare zi a săptămânii. Mai eficient este să lupți împotriva patimilor care te ispitesc și să dobândești virtuțile opuse lor. Virtuțile sunt legate între ele ca niște uși comunicante: cine dobândește una deplin le are pe celelalte la îndemână.
Nu amâna niciodată dobândirea virtuților - nici pentru ani, nici pentru săptămâni, nici măcar câteva zile. Luptă ca și cum abia acum ai intrat în luptă. A te opri pe calea virtuților nu este odihnă - este regres. Calea duhovnicească se deosebește fundamental de un drum pământesc: pe un drum obișnuit, dacă te oprești, nu pierzi nimic din ce ai parcurs. Pe calea virtuții, dacă te oprești, ceea ce ai câștigat începe să se erodeze.
Dobândești virtuțile încet, treptat și câte una. Nu pe toate deodată. Entuziasmul de la început este bun, dar trebuie temperat - mulți pornesc cu mare avânt și se sting la jumătatea drumului. Concentrarea pe o singură virtute o perioadă este mai rodnică decât exersarea mai multora: deprinderea se sădește mai ușor și mai trainic. Și cu cât înaintezi mai mult pe această cale, cu atât devine mai ușor - nu mai greu. Trupul slăbește, sufletul se întărește, o dulceață tainică apare și crește.
Nu pierde niciun prilej de lucrare a virtuții. Greșesc cei care evită situațiile potrivnice, crezând că astfel se feresc de rău. Dacă vrei răbdare, nu fugi de persoanele sau situațiile care îți ațâță nerăbdarea - tocmai ele sunt instrumentele prin care răbdarea se formează. La fel cu orice altă virtute: ocupă-te de faptă sau de situația care te tulbură, continuă chiar dacă te supăra. Odihna adevărată nu vine din evitarea chinului, ci dintr-un suflet curățit de iubirea de sine.
Și poate cea mai frumoasă: învață să primești cu bucurie greutățile și prilejurile neplăcute. Motivul este simplu: Dumnezeu nu dă virtutea fără prilejurile ei. Nu dă răbdare fără mâhniri, nu dă smerenie fără dispreț, nu dă nicio virtute fără uneltele și ocaziile ei. A cere de la Dumnezeu o virtute și a refuza prilejurile prin care ea se dobândește este o contradicție. Cu cât un prilej presupune mai multă trudă, cu atât este mai de preț - faptele săvârșite în aceste prilejuri grele sunt mai curajoase și deschid calea virtuții mult mai repede.
Sfântul Nicodim ne spune că nu trebuie să rânduim noi înșine pentru câtă vreme ne vom exersa într-o virtute sau alta. Aceasta se face după starea și nevoile fiecăruia, după sporirea la care a ajuns pe calea duhovnicească, dar și după discernământul starețului sau duhovnicului care ne călăuzește.
Semnul că am sporit cu adevărat în virtute nu este ușurința sau bucuria pe care o simțim în vremuri bune - ci faptul că urmăm statornic lucrarea virtuții până și în momentele de întunecime și amărăciune sufletească, în care ni se iau, din iconomie dumnezeiască, mângâierile duhovnicești și bucuriile.
Cu alte cuvinte: cel care poate fi virtuos doar când simte har și bucurie nu a dobândit virtutea. Cel care rămâne statornic și în întunecime - acela a dobândit-o cu adevărat.
(Sfântul Nicodim Aghioritul — Războiul Nevăzut)