Mulți dintre noi credem că, dacă simțim ceva puternic la rugăciune - căldură, lacrimi, un sentiment că Dumnezeu ne vede și ne primește - înseamnă că am înaintat duhovnicește. Sfântul Macarie de la Optina avertizează exact împotriva acestui gând (pag. 109-110).
Cel care caută în sine trăiri și desfătări duhovnicești greșește, pentru că nu și-a vindecat mai întâi partea pătimașă a sufletului. Simțămintele mângâietoare, chiar dacă ar veni cu adevărat de la har, sunt primejdioase. Ele ne pot amăgi și ne pot face să credem că avem o dragoste de Dumnezeu pe care nu o avem. Sfântul spune limpede: o astfel de trăire trecătoare nu este dragoste de Dumnezeu. Dragostea de Dumnezeu se arată prin împlinirea poruncilor Lui, nu prin lacrimi sau simțăminte (pag. 111-112).
De aceea nu trebuie să căutăm harisme înalte. Trebuie doar să ne curățim inima, împlinind poruncile și rugându-ne, iar când vine o mângâiere duhovnicească, să o primim cu recunoștință, dar și cu gândul că suntem nevrednici de ea. Dacă vine uscăciunea în loc de mângâiere, nu e motiv de tulburare - Dumnezeu ne poate lăsa fără simțăminte tocmai ca să nu ne îngâmfăm și să învățăm să ne apropiem de El altfel decât prin ce simțim (pag. 110, 113).
Cu ce începem calea duhovnicească?
Cu lucruri simple, aflate la îndemâna oricui:
● Citim Sfânta Evanghelie, Faptele și Epistolele Apostolilor, și învățăturile Sfinților Părinți despre patimi și virtuți (pag. 106).
● Ne facem pravila de rugăciune după puterile noastre, fără să căutăm lucrări și pravile prea mari. Ne rugăm cu simțământul vameșului, nu al fariseului - adică recunoscând că suntem păcătoși, fără să cerem sau să așteptăm mângâieri (pag. 106, 113).
● Ne cunoaștem neputința și păcatele, și aducem lui Dumnezeu pocăință pentru ele, punândune nădejdea nu în faptele noastre, ci în mila Lui (pag. 106).
Cum ne apropiem de Dumnezeu?
Sfântul Macarie răspunde direct: prin împlinirea poruncilor Lui. Iar acestea nu stau în pravile mari sau lucrări înalte, ci toate în dragoste - dragoste de Dumnezeu și dragoste de aproapele, mergând până la iubirea de vrăjmași (pag. 115).
Sfântul spune limpede că pravila de rugăciune, singură, nu ne poate aduce folos. O putem împlini, e bine să o facem, dar atenția noastră cea mai mare trebuie dată faptelor dragostei - față de cei din familie, față de orice om aflat în preajma noastră, și chiar față de cel care ne este vrăjmaș. Nu ajunge să ne rugăm mult, dacă inima rămâne închisă față de cel de lângă noi sau față de cel care ne-a greșit (pag. 115-116) așa cum spune și Sf. Apostol Pavel:
De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător. Şi de aş avea darul prorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă, şi de aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt. Şi de aş împărţi toată avuţia mea şi de aş da trupul meu ca să fie ars, iar dragoste nu am, nimic nu-mi foloseşte. (I Cor. 13, 1-3).
Așa începem calea duhovnicească și așa ne apropiem de Dumnezeu: nu căutând trăiri înalte la rugăciune, ci împlinind poruncile Lui prin fapta dragostei - față de aproapele și față de vrăjmaș deopotrivă.
(Sursa: Povețe ale sfinților pentru toate împrejurările - Sf. Macarie de la Optina, pag. 103-118 )